Salut! Sunt Peter, iar prietenii îmi spun Peet. Și da, sunt un omuleț Lego.  Să vă spun cum a început povestea mea.

Era duminică seara, iar Bogdi, băiețelul la care trăiesc, mă purta în buzunarul lui de la vestă, așa cum face mereu. Dar vesta era murdară, așa că el o aruncă imediat în coșul de rufe. Chiar nu știam ce se întâmplă, când de-o dată, mama lui a aruncat toate hainele în mașina de spălat.

Bogdi îmi zicea mereu: “Nu părăsi buzunarul de la vestă niciodată, decât dacă sunt eu lângă tine”. Doar că în cazul meu, alunecam în jos din buzunarul vestei către buzunarul sacoului tatălui lui. Cum mâinile mele nu au mai rezistat mult, am căzut direct în buzunarul sacoului.

A doua zi, Bogdi și-a luat un alt omuleț Lego pentru că nu mă găsea pe mine, eu fiind în biroul tatălui lui. După program, tatăl lui s-a dus cu colegii de muncă să înoate, iar când a aruncat sacoul pe banca din vestiar, eu am căzut în adidasul domnului Titus, șeful tatălui lui Bogdi.

M-am pus în vârful pantofului ca să nu mă strivească. Sincer, șosetele lui put cam tare, nu știu ce face în timpul programului. Când am ajuns la casa lui, Maria, soția lui, a venit să îi curețe pantofii, noroc că nu m-a prins. Domnul Titus își pusese o pereche de șosete curate în pantofi pentru ziua următoare, așa că am avut în ce să mă bag ca să dorm.

Dimineața următoare i-am auzit ceasul deșteptător, așa că am ieșit repede din șosetă ca să nu mă prindă.  Când a ajuns la muncă, am vrut să sar în pantoful tatălui lui Bogdi, dar o doamnă Andreea (așa scria pe ecuson), m-a văzut pe jos și m-a luat să mă ducă băiețelului ei, Robert.

După ce Robert s-a jucat cu mine, m-a pus într-un sertar jos iar după câteva minute a venit Mara, fetița de un an care m-a luat cu ea la masă.

În timp ce mânca mi-a schimbat freza bine aranjată cu a unei fetițe bine pieptănate. Dar să vezi după aceea, m-a băgat într-o cană cu ceai iar apoi a spart cana. Mama ei a venit repede și a măturat tot, noroc că figurina de la care mi-a fost schimbată freza era lângă mine. De fapt era ghinion, pentru că ne-a aruncat pe amândoi în coșul de gunoi.

O săptămână întreagă am stat acolo și am rugat-o frumos să îmi dea freza înapoi. Am mâncat doar cotoare de măr roase de Robert. După un timp am primit freza înapoi, doar că acum era ciufulită toată și nu voiam să mi-o aranjez cu apă din gunoi.

Antonia, căci așa o chema pe fata cu care am stat în gunoi, mi-a povestit povestea ei, care sună cam așa:

– Eu nu eram a Marei la început; fata care m-a avut mă spăla pe dinți în fiecare zi, dar într-o zi în timp ce mă spăla am căzut sub dopul de la chiuvetă și am intrat în canalizare. Am alunecat vreo 3 zile prin canalizare, noroc cu tatăl Marei și al lui Robert care chemase niște muncitori să curețe canalizarea.

Când am găsit un moment prielnic, am sărit în lopata unui muncitor și am ajuns la suprafață. Când acesta s-a dus să curețe lopata la cișmeaua de afară, eu am căzut de pe lopată pe locșorul acela din jurul scurgerii. După o vreme Mara m-a găsit, am crezut că o să îmi fie prietenă bună ca fata de dinainte, dar m-a umilit. M-a băgat în sosul de la paste, m-a băgat în nas, m-a băgat în mâzgă, și cel mai rău lucru în VOPSEA!!

– Și de ce te-a rănit asta cel mai rău? Dacă aș fi fost în locul tău m-aș fi îngozit numai la gândul de a fi băgat în nas.

– M-a scăldat nu doar în vopsea, în toate vopselele ei, iar apoi le-a lăsat să se usuce. Mama ei m-a zgâriat cu cuțitul o oră întreagă!

La un moment dat, în sfârșit a venit o mașina de gunoi; asta puteau zice doar cei din casă, pentru că eu și cu Antonia nu am știut ce se întâmplă!! Îmi și imaginam că o să fim zdrobiți; nu mai era nicio cale de întoarcere.

Antonia mă întreba în continuu dacă ursulețul ei de pluș va muri. Î-am zis ca depinde, dar a început să plângă.

– A venit?????? Întrebă ea cu ochii în lacrimi.

– Cred că da. Acesta ne e sfârșitul.

– Adică vom muri?

– Da, așa se pare.

– Și ce se va întâmpla? Ca să știu, să o anunț pe sora mea să mă să facă ceva până se mai poate.

– E un fel de zdrobitoare. Și nici măcar nu ai telefon.

Am început să mă gândesc la toate momentele petrecute cu Bogdi, când jucam fotbal cu boabe de piper, sau când îmi dădea drumul pe apă pe o frunză și zicea că sunt așa de ușor că mă zboară vântul. Dar apoi coșul de gunoi a fost întors cu capul în jos și….

– STOP! Strigă o pisică din josul mașinii de gunoi care se pare că oprise motorul.

– Cine ești tu? Am întrebat eu puțin mirat.

– Fuuugi!!! Se auzi într-un walkie-talkie.

– Taci Walt!! Strigă pisica, sunt prietenii mei. Mie mi se părea că domnul cu celălalt walkie-talkie auzea doar: Miau!!

– Sunt Ariana, pisica de la poliție, știu că ați zice că nu există asta dar tocmai s-a adăugat un post. Nu vreau să fiu la poliție, așa că vreau să vă ajut să ajungeți acasă. V-am urmărit tot timpul, știu ce vi s-a întâmplat și am să vă ajut.

– Bine, dar știi că dacă mai facem vreo mișcare, gunoierul își va da seama că e ceva în neregulă.

– Nu e adevărat, nu vezi că încă îcearcă să afle problema motorului, care de fapt e doar o mică defecțiune?

– Ai dreptate, chiar nu se pricepe.

– Să sărim! Strigă entuziasmată Antonia.

Știu că ați zice că se va auzi POC!! Ca în toate telenovelele dar nu s-a auzit așa, ci chiar din potrivă BOIOING!! Adică am căzut amândoi pe spatele pisicii care fugea din răsputeri înspre singurul loc unde puteam evada de pe stradă: CANALELE!

Ariana sări în apa puturoasă din canale și am început să alunecăm în jos. După 2 minute de alunecat ne-am oprit. Din cauză că nu mai era pantă. Eram ca într-o cadă cu apă murdară. Nu alunecam deloc dar nici nu vedeam nimic.

După o jumătate de oră vedem o lumină. Era un Hamti Damti (știți voi un ou de jucărie dintr-o altă poveste) cu lumină în frunte. Și el avea aceeași problemă ca și noi, așa că l-am chemat.

Ariana alerga foarte bine cu toți trei în spate, înaintase mult, dar nu era nici pic de lumină solară sau vreun tobogan ca să alunecăm. Am dat de cele mai mari prostii din lume. Nu ați vrea să știți.

După un timp, vedem o mică deschizătură în țeava prin care mergeam. Era lumină naturală, ne-am dat seama apoi că eram pe o țeavă de lângă un lac. După ce am spart țeava, ne-am dat seama că suntem la două străzi distanță de casa lui Bogdi, aia însemna că puteam deveni jucăriile lui, iar Ariana animalul lui de companie. Ariana a înotat cu noi pe spate până la mal iar apoi până aproape de casă. Deodată am văzut autobuzul care îl ducea pe Bogdi la înot, am sărit pe autobuz și… Am intrat pe țeava de eșapament dar după 2 secunde am început să zburăm și dintr-o dată ZBUF!!!  Autobuzul s-a oprit și noi ne-am lovit de pământ. Am alergat repede după Bogdi, pentru că știam că dacă îi intrăm în ghiozdan totul se termină, dar când el s-a terminat de schimbat, a închis ghiozdanul și l-a pus în cuier.

După ce toți au plecat am rugat-o pe Ariana să sară pe cuier și să ia ghiozdanul, dar când a sărit o mână a apucat-o de pe geam și a luat-o. Era Walt, polițistul!

Nu știam ce să facem, Hamti se dădea cu capul de pereți, Antonia își dădea palme, iar eu așteptam. Pentru că știam că dacă vine Bogdi își v-a desface ghiozdanul și vom sări în el.

Dar Bogdi are 3 ghiozdane la fel, iar acesta era cel de la tenis de masă. Așa că, le-am spus celorlalți să ieșim pe ușă și să mergem pe mașinuța cu telecomandă a lui Andrei un coleg de-al lui Bogdi până acolo.

Noroc că mașina avea butoane atașate pe ea, așa că am putut să o controlez, dar când am ajuns la poartă, era închisă. Eu și Antonia am trecut ușor dar Hamti era de groază. Nu putea să își sugă burta nici 2 centimetri. L-am tras, dar apoi a venit o bilă rostogolindu-se lângă noi. După ce bila s-a deschis, am văzut că era un mini recipient pentru un urs de pluș, cu un ursuleț de pluș înăuntru, Will.

Avea un baros în teacă și niște adidași super. L-am rugat să ne ajute dar a zis că doar dacă va fi și el jucăria lui Bogdi ne va ajuta. I-am spus că toți care ne ajută vor fi jucăriile lui, și a acceptat.

Și-a pus o pălărie de marinar superbă pe cap, l-a luat pe Hamti în spate și a sărit gardul cu ușurință.

Problema cea mai mare era că nu mai avem mașinuță, din cauză că toți copiii ieșeau atunci din clădire și își vor da seama de mașinuța aflată pe cealaltă parte a gardului de metal. În jurul nostru erau numai copii. Toți ne călcau în picioare fără să ne observe până când a trecut Bogdi.

– Peet? Ești tu? Credeam că te-am pierdut.

Bogdi se aplecă ușor spre mine, se uită sub freza mea și văzu B-ul pe care îl făcuse el la vârsta de trei ani când m-a primit. O luă pe Antonia. Nu știa ce să facă, apoi văzu pe brățara ei:

ANTONIA

O luă în mână și spuse:

– Bine ai venit printre jucăriile mele Antonia!

Se uită puțin nedumerit la Hamti, apoi îi roti capul și beculețul se aprinse.

– Ești așa cum te-am văzut în magazinul de unde l-am luat pe Peet. Am implorat-o pe mama să te ia dar nu a vrut, și uite că acum te am.

Automat îl strânse pe Will în brațe, pentru că el era jucăria lui preferată când era la grădiniță. După aceea ne luă pe toți în brațe și zise:

– Un nou vis împlinit.

Sper că v-a plăcut povestea, pentru că știți ce greu scriu piesele Lego. Mi-a luat aproape un an. Așa că mai bine îți spun paaa! Pentru că știi, sunt obosit.